I
Smiljana
Cu aproape trei secole în urmă, o femeie fugea de otomani împreună cu cele două cumnate ale sale, Ojdana și Jasna. O chema Smiljana. Mai întâi s-au oprit undeva lângă Čačak, dar turma lor de oi a început să se îmbolnăvească, iar cineva le-a spus că singurul leac este să fugă la munte, unde oile își vor reveni. Așa că au pornit mai departe, până la Ljubiš, și au trecut râul Ljubišnica. Pe atunci râul era atât de bogat în pește, încât oile, trecând prin apă, scoteau păstrăvi la mal în lâna lor – iar femeile au luat asta drept semn că au ajuns. S-au așezat chiar acolo, într-un loc care de atunci se numește Stara Kućetina („vechea gospodărie”).
Râul era atât de bogat în pește, încât oile, trecând prin apă, scoteau păstrăvi la mal în lâna lor.
Nu după mult timp, aga – stăpânul otoman al locului – din Alin Potok a pus ochii pe Smiljana și a hotărât să-i dăruiască pământul de sub Čigota. Condiția era simplă: cei doi fii ai ei trebuiau să încalece, iar tot ce reușeau să înconjoare călare într-o singură zi avea să fie al lor. Fiii au gonit cât au putut, iar pe un vârf un cal s-a prăbușit de epuizare. Acel vârf se numește și astăzi Konjoder – literal „jupuitorul de cai”. Și astfel pământul de sub Čigota, câștigat în acea zi, a devenit pământul familiei Smiljanić.
Vechile studii antropogeografice despre Zlatibor (Ljubomir Ž. Mićić, 1906) consemnează același miez al poveștii: acum aproximativ 300 de ani, trei cumnate au sosit în Ljubiš, iar cea mai în vârstă, Smiljana, s-a așezat tocmai la Stara Kućetina. Din ea s-a tras marea familie Smiljanić, care s-a răspândit apoi în toată regiunea Zlatibor – de la Ojkovica și Čajetina până la Užice și Čačak. Familia sărbătorește Đurđic, sărbătoarea de toamnă a Sfântului Gheorghe (16 noiembrie), ca slavă – sărbătoarea sfântului ei ocrotitor. Din aceeași spiță s-a născut și generalul Krsta Smiljanić, venit pe lume la Ljubiš în 1868, comandant al Diviziei Drina pe frontul de la Salonic și mai târziu ban (guvernator) al Banovinei Zeta – un copil al aceluiași sat și al aceluiași nume, al cărui monument se află astăzi lângă lacul de pe Zlatibor.
II
Zakosi înainte de turism
Timp de secole după Smiljana, pământul de sub Čigota a rămas ce fusese de la început – carst, gol și pietros. Locul unde se află astăzi casele noastre de vacanță era o pantă stâncoasă și golașă, cu puțină iarbă. Nimeni nu locuia aici tot anul: iernile la această altitudine erau prea aspre, așa că Zakosi prindea viață abia primăvara. În fiecare an, o parte a familiei urca animalele la pășune și rămânea acolo până toamna – același ritm sezonier, al transhumanței, după care trăia tot Zlatiborul. Vara se coseau pajiștile, și de aici și-a primit zona numele: zakosi – versanți însoriți, buni de cosit.
Pe vremuri, caravanele otomane treceau chiar pe aici, pe un drum care ducea mai departe spre Čajetina, unde făceau popasuri mai lungi și înnoptau. În apropiere, la Međi Do, se mai văd și azi rămășițele unui vechi han – o casă din bârne cu doar câteva camere, martor tăcut al vremurilor în care Zakosi era un popas pe drum, nu o destinație.
Până în anul 2000, Zakosi a rămas aproape neconstruit – doar o așezare de weekend modestă și retrasă, departe de orice aglomerație.
III
Zakosi astăzi
Ceea ce timp de secole a fost piatră goală și pășune de vară este astăzi un loc liniștit de vacanță – la poalele munților Čigota și Tornik, chiar pe pământul pe care, potrivit tradiției, l-a primit Smiljana acum trei sute de ani. Casele de vacanță ale familiei Smiljanić se află chiar aici, în așezarea care îi poartă și azi numele: Smiljanića Zakosi (numită adesea și Smiljanski Zakosi). Același aer, aceeași pantă însorită, aceeași liniște – doar fără frigul care odinioară îi alunga pe oameni de pe munte înainte de iarnă.